Viața pe un peron

Să aștepți oricât. Să aștepți orice. Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.

Deh, oamenii au slăbiciunile lor. Nu sunt absoluți ca pustiul. Pustiul nu iartă, nu uită și n-are momente de slăbiciune. El e orb și implacabil. (. . .) El te omoară fără să te atingă, fără să te vadă și fără să te urască...

Inchipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Una din prejudecăţile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat.

E o îndrăzneală să-i judeci pe alții când tu însuți n-ai fost decât o marionetă a fricii, dar, din întâmplările prin care am trecut, am învățat că, pentru a se opune răului, omul trebuie să înceapă prin a se teme de răul din el.

Pustiul latră uneori ca și câinii. Și, cum să vă spun, mușcă chiar de inimă.

Dar acelasi indem, singurul de care mai era in stare fiinta mea, 'nu te opri', m-a facut sa continui.

Uneori, e drept, omul obosește așteptând. Și n-ați auzit, oare, de situații în care, când sosește în sfârșit ceea ce el a așteptat, sosește prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obținând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reușește doar să-l obosească și mai mult. Și renunță la ea cu o ultimă mare tristețe deoarece nu e simplu să porți o bătălie și, ajuns la capăt, să-ți dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta așteptare scopul a murit...

Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc în clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alţii nu reuşesc să se prindă nici pe scări, rămîn pe peron să aştepte următorul tren... Şi fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren...În cele din urmă se vor întîlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şinele se transformă în nisip...În loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi...

Acesta e omul,domnilor.Rezistă la multe,dar câteodată îl doboară golul din jur.Presiunea dinlăuntrul său devine atunci prea puternică,iar sângele ameninţă să ţâşnească prin toţi porii.Moartea nu-i vine dinafară,ci dinlăuntru.Golul din jur nu e vinovat decât că a rupt echilibrul.

Eram convins că nu există altă înţelepciune decât aceea de a vedea partea însorită a adevărului ca trăim.

Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui.

Ni se pare că e o datorie a pământului să se lumineze la ora prevăzută. Și astfel, în loc să aibă gust cosmic, dimineața are gustul pastei de dinți.

Eram și la vârsta când îți închipui că rostul lumii n-a fost altul decât să pregătească apariția ta pe pământ, încât, cu o minte necoaptă, dar înfierbântată, nu-mi lipsea nimic ca să mă iau în serios.

Prima porunca: Sa astepti oricat. A doua porunca: Sa astepti orice. A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent. A patra porunca: Sa nu numeri zilele. A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata. A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim. A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur. A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic. A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist. A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost, aproape sigur, intr-o grota.

Ce tren să mai vină? Ce tren să mai plece? Aici nu mai există sosiri, nici plecări. Există numai peronul și așteptarea.

Acolo pe pietre sau pe oasele acelea, căci nu distingeam prea bine ce erau, am zărit doi șerpi încolăciți. Poate făceau dragoste. Să vă spun drept, nu știu cum fac șerpii dragoste. Sau poate se luptau. Deodată am văzut cum un fulger negru cade prin aer chiar peste insulă și chiar peste șerpii încolăciți. Era un vultur care a înhățat unul din șerpi și s-a ridicat cu el în văzduh. Așadar, vulturul le-a întrerupt șerpilor dragostea sau lupta. Eu i-am văzut înlănțuiți, nu mă pricep să spun ce anume a fost. Dar, poate că între dragoste și luptă nu e nici o deosebire. Dragostea e luptă între două suflete și între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins. Și, oricum, pentru unul din șerpi nu mai avea importanță diferența dintre dragoste și luptă. Pentru el totul se sfârșise. Nu va mai face nici dragoste, nici nu se va mai lupta cu nimeni. Moartea pune punct și iubirilor și luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit și cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit și n-a luptat destul sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte.