A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia

A concept is a brick. It can be used to build a courthouse of reason. Or it can be thrown through the window.

The self is only a threshold, a door, a becoming between two multiplicities

Forming grammatically correct sentences is for the normal individual the prerequisite for any submission to social laws. No one is supposed to be ignorant of grammaticality; those who are belong in special institutions. The unity of language is fundamentally political.

To become imperceptible oneself, to have dismantled love in order to become capable of loving. To have dismantled one's self in order finally to be alone and meet the true double at the other end of the line. A clandestine passenger on a motionless voyage. To become like everybody else; but this, precisely, is a becoming only for one who knows how to be nobody, to no longer be anybody. To paint oneself gray on gray.

Language is not made to be believed but to be obeyed, and to compel obedience newspapers, news, proceed by redundancy, in that they tell us what we ‘must’ think, retain, expect, etc. language is neither informational nor communicational. It is not the communication of information but something quite different: the transmission of order-words, either from one statement to another or within each statement, insofar as each statement accomplishes an act and the act is accomplished in the statement

In truth, Freud sees nothing and understands nothing.

The various forms of education or ‘normalization’ imposed upon an individual consist in making him or her change points of subjectification, always moving towards a higher, nobler one in closer conformity with the supposed ideal. Then from the point of subjectification issues a subject of enunciation, as a function of a mental reality determined by that point. Then from the subject of enunciation issues a subject of the statement, in other words, a subject bound to statements in conformity with a dominant reality

It is always from the depths of its impotence that each power center draws its power, hence their extreme maliciousness, and vanity

Is it not first through the voice that one becomes animal?

State philosophy reposes on a double identity: of the thinking subject, and of the concepts it creates and to which it lends its own presumed attributes of sameness and constancy. The subjects, its concepts, and also the objects in the world to which the concepts are applied have a shared, internal essence: the self-resemblance at the basis of identity. Representational thought is analogical; its concern is to establish a correspondence between these symmetrically structured domains. The faculty of judgment is the policeman of analogy, assuring that each of these terms is honestly itself, and that the proper correspondences obtain. In thought its end is truth, in action justice. The weapons it wields in their pursuit are limitive distribution (the determination of the exclusive set of properties possessed by each term in contradistinction to the others: logos, law) and hierarchical ranking (the measurement of the degree of perfection of a term’s self-resemblance in relation to a supreme standard, man, god, or gold: value, morality). The modus operandi is negation: x = x = not y. Identity, resemblance, truth, justice, and negation. The rational foundation for order. The established order, of course: philosophers have traditionally been employees of the State. The collusion between philosophy and the State was most explicitly enacted in the first decade of the nineteenth century with the foundation of the University of Berlin, which was to become the model of higher learning throughout Europe and in the United States. The goal laid out for it by Wilhelm von Humboldt (based on proposals by Fichte and Schleiermacher) was the ‘spiritual and moral training of the nation,’ to be achieved by ‘deriving everything from an original principle’ (truth), by ‘relating everything to an ideal’ (justice), and by ‘unifying this principle and this ideal to a single Idea’ (the State). The end product would be ‘a fully legitimated subject of knowledge and society’ – each mind an analogously organized mini-State morally unified in the supermind of the State. More insidious than the well-known practical cooperation between university and government (the burgeoning military funding of research) is its philosophical role in the propagation of the form of representational thinking itself, that ‘properly spiritual absolute State’ endlessly reproduced and disseminated at every level of the social fabric.

History is made only by those who oppose history (not by those who insert themselves into it, or even reshape it).

Anyone who likes cats or dogs is a fool.

We are writing this book as a rhizome. It is composed of plateaus. We have given it a circular form, but only for laughs. Each morning we would wake up, and each of us would ask himself what plateau he was going to tackle, writing five lines here, ten there. We had hallucinatory experiences, we watched lines leave one plateau and proceed to another like columns of tiny ants.

The annals of official philosophy are populated by ‘bureaucrats of pure reason’ who speak in ‘the shadow of the despot’ and are in historical complicity with the State. They invent ‘a properly spiritual…absolute State that… effectively functions in the mind.’ Theirs is a discourse of sovereign judgment, of stable subjectivity legislated by ‘good’ sense, of rocklike identity, ‘universal’ truth, and (white male) justice. ‘Thus the exercise of their thought is in conformity with the aims of the real State, with the dominant significations, and with the requirements of the established order.

Only thought is capable of inventing the fiction of a State that is universal by right, of elevation the State to the level of de jure universality

The administration of a great organized molar security has as its correlate a whole micro-management of petty fears, a permanent molecular insecurity, to the point that the motto of domestic policymakers might be: a macropolitics of society by and for the micropolitics of insecurity

The rite, the becoming-animal of the scapegoat clearly illustrates this: a first expiatory animal is sacrificed, but a second is driven away, sent out into the desert wilderness. In the signifying regime, the scapegoat represents a new form of increasing entropy in the system of signs: it is charged with everything that was "bad" in a given period, that is, everything that resisted signifying signs, everything that eluded the referral from sign to sign through the different circles; it also assumes everything that was unable to recharge the signifier as its center and carries off everything that spills beyond the outermost circle.

A book has neither object nor subject; it is made of variously formed matters, and very different dates and speeds.

... Cât despre liniile de fugă, ele nu constau niciodată în a fugi de lume, ci, mai degrabă, în a face lumea să fugă, să scape, să plesnească... și nu există sistem social care să nu scape pe la toate capetele sale, chiar dacă segmentele lui nu încetează să se întărească, să devină din ce în ce mai dure pentru a colmata liniile de fugă. Nimic imaginar sau simbolic într-o linie de fugă. Nimic mai activ decât o linie de fugă, la animal și la om. ... În fiecare moment, ce anume scapă, fuge într-o societate? Tocmai pe liniile de fugă se inventează noi arme, pentru a le opune marilor arme de stat... frecvent... un grup, un individ funcționează el însuși ca o linie de fugă; o creează mai curând decât o urmează, este mai curând el însuși arma vie pe care o meșterește decât o ia de la alții. Liniile de fugă sunt realități; și sunt extrem de periculoase pentru societăți, chiar dacă acestea nu pot să se lipsească de ele și uneori chiar le menajează. (Gilles Deleuze et Félix Guattari)

Spațiile lui Riemann sunt lipsite de orice fel de omogenitate. Fiecare dintre ele se caracterizează prin forma expresiei care definește pătratul distanței dintre două puncte infinit învecinate. ... Rezultă de aici că doi observatori aflați învecinați pot să repereze într-un spațiu riemannian punctele care se află în imediata lor vecinătate, dar nu pot, fără stabilirea unei noi convenții, să se repereze unul față de celălalt. Fiecare vecinătate este deci ca o mică bucată de spațiu euclidian, dar racordarea dintre o vecinătate și următoarea nu e definită și poate fi făcută într-o infinitate de moduri. Spațiul riemannian cel mai general se prezintă, astfel, ca o colecție amorfă de bucăți juxtapuse fără a fi legate’ (Albert Lautmann, Les schèmas de structure, Hermann, 1938, pp.23, 34-35); această mulțime poate fi definită independent de orice referire la o metrică, prin condiții de frecvență sau, mai curând, de acumulare valabile pentru un ansamblu de vecinătăți, condiții total diferite de cele care determină spațiile metrice și tăieturile lor (chiar dacă un raport între cele două feluri de spațiu trebuie să decurgă de aici). Pe scurt, dacă urmăm frumoasa descriere a lui Lautmann, spațiul riemannian este un pur patchwork. Are conexiuni sau raporturi tactile. Are valori ritmice care nu se regăsesc în altă parte, chiar dacă pot fi traduse într-un spațiu metric. Eterogen, în variație continuă, este un spațiu neted, în măsura în care este amorf, nu omogen. (Gilles Deleuze et Félix Guattari)

... acolo unde nu există aparat de stat și supramuncă, nu există nici model-Muncă. Există doar o variație continuă a acțiunii libere, trecând de la cuvânt la acțiune, de la o acțiune la alta, de la acțiune la cântec, de la cântec la cuvânt, de la cuvânt la întreprindere, într-un ciudat cromatism, cu momente de vârf sau de efort pe care observatorul extern nu poate decât să le ‘traducă’ în termeni de muncă, izbucnind intens și rar. E adevărat că întotdeauna s-a spus despre negri: ‘Nu muncesc, nu știu ce înseamnă munca.’ ... La fel de adevărat este că și indienii nici măcar nu înțelegeau despre ce este vorba, fiind total incapabili de vreun fel de organizare a muncii, chiar și sclavagistă: americanii nu vor fi importat atâția negri decât pentru că nu se puteau folosi de indieni, care preferau mai degrabă să moară. Anumiți etnologi remarcabili au pus o întrebare esențială. Au știut să întoarcă problema: societățile primitive nu sunt niște societăți de penurie sau de subzistență, dat fiindcă nu cunosc munca, ci, dimpotrivă, niște societăți ale acțiunii libere și ale spațiului neted, care nu au nicio nevoie de un factor-muncă , tot așa cum nici nu constituie stocuri. Aceste societăți nu sunt niște societăți ale lenei, chiar dacă diferența lor față de muncă poate să se exprime sub forma unui ‘drept la lene’. Și nu sunt niște societăți fără legi, chiar dacă diferența lor față de lege poate să se exprime sub aparența unei ‘anarhii’. Ele au mai curând legea nomos-ului, care reglează o variație continuă a activității, cu propria ei rigoare și propria ei cruzime (a te debarasa de ceea ce nu poți să transporți – batrâni sau copii...). (Gilles Deleuze et Félix Guattari)

Marile descoperiri din interiorul creștinătății, descoperirea de noi pământuri și de noi continente, de câte trădări n-au fost ele însoțite: linii de deteritorializare prin care mici grupuri trădează absolut totul, pe tovarășii lor, pe rege, pe băștinași, pe exploratorul vecin, în speranța nebunească de a pune, împreună cu o femeie din familia lor, bazele unei rase în sfârșit pure, prin care totul să poată fi luat, în sfârșit, de la zero. (Gilles Deleuze si Felix Guattari)

... Cât despre liniile de fugă , ele nu constau niciodată în a fugi de lume, ci, mai degrabă, în a face lumea să fugă, să scape, să plesnească... și nu există sistem social care să nu scape pe la toate capetele sale, chiar dacă segmentele lui nu încetează să se întărească, să devină din ce în ce mai dure pentru a colmata liniile de fugă. Nimic imaginar sau simbolic într-o linie de fugă. Nimic mai activ decât o linie de fugă, la animal și la om. ... În fiecare moment, ce anume scapă, fuge într-o societate? Tocmai pe liniile de fugă se inventează noi arme, pentru a le opune marilor arme de stat... frecvent... un grup, un individ funcționează el însuși ca o linie de fugă; o creează mai curând decât o urmează, este mai curând el însuși arma vie pe care o meșterește decât o ia de la alții. Liniile de fugă sunt realități; și sunt extrem de periculoase pentru societăți, chiar dacă acestea nu pot să se lipsească de ele și uneori chiar le menajează.

Reală, adevărată, este doar devenirea însăși, blocul de devenire, nu niște termeni presupuși ficși în care s-ar transforma cel care devine. ... Devenirea-animal a omului este reală fără ca animalul care devine omul să fie real. ... o devenire nu are un subiect distinct de ea însăși... (Gilles Deleuze et Félix Guattari)

Scriitorul este un vrăjitor pentru că a scrie este o devenire, pentru că actul de a scrie este traversat de niște stranii deveniri care nu sunt niște deveniri-scriitor, ci niște deveniri-șobolan, deveniri-insectă, deveniri-lup etc. ... Multe sinucideri de scriitori se explică tocmai prin astfel de participări contra naturii, prin astfel de nunți contra naturii. Scriitorul este un vrăjitor pentru că trăiește animalul ca pe singura populație față de care se simte responsabil de drept. ... îi creează incredibilul sentiment al unei Naturi necunoscute – afectul. Deoarece afectul nu este un sentiment personal sau un caracter, ci efectuarea unei puteri de haită care bulversează total eul, făcându-l să nu mai fie sigur de el însuși. Cine n-a cunoscut violența acestor secvențe animale care ne smulg din umanitate fie și doar pentru o clipă, facându-ne să ronțăim pâinea asemenea unei rozătoare... (Gilles Deleuze et Félix Guattari)

Muzica nu este niciodată tragică, muzica este bucurie. Dar se întâmplă, inevitabil, ca ea să ne trezească gustul morții, plăcerea de a muri nu atât de bucurie, cât cu bucurie, de a ne stinge. Dar nu în virtutea unui instinct al morții pe care l-ar trezi ea în noi, ci în virtutea unei dimensiuni proprii asamblajului ei sonor, mașinii ei sonore: momentul care se cere înfruntat atunci când transversala se transformă într-o linie de abolire. Pace și exasperare. Muzica are sete de distrugere, de toate genurile de distrugere: stingere, spargere, dislocare. Nu tocmai în aceasta constă “fascismul” ei potențial?

... sunetul ne invadează, ne împinge de la spate, ne târăște după el, trece prin noi. Își ia zborul, părăsește pământul, dar atât pentru a ne deschide spre un cosmos, cât și pentru a ne face să cădem într-o gaură neagră. Ne trezește dorința de moarte. Având cea mai mare forță de deteritorializare, el operează, în egală măsură, și reteritorializările cele mai masive, cele mai abrutizante, cele mai redundante. Extaz și hipnoză. Nu faci un popor să se miște cu ajutorul culorilor. Drapelele nu au nici o putere fără trompete.

Cum spune Virilio, războiul nu apare câtuși de puțin când omul aplică omului raportul de vânător pe care îl avea cu animalul, ci, din contră, atunci când captează forța animalului vânat pentru a intra cu omul într-un cu totul alt raport, care e cel de război (inamic, nu pradă).Nu e deci de mirare că mașina de război este invenția nomazilor crescători de animale: creșterea și dresarea animalelor nu se confundă nici cu vânătoarea primitivă, nici cu domesticirea sedentară, ci reprezintă, tocmai, descoperirea unui sistem proiector și proiectil. ...’ În încălecare, se conservă energia cinetică, viteza calului, nu proteinele (motorul, nu carnea). Pe când la vânătoare, vânătorul urmărea să oprească mișcarea animalului sălbatic printr-o ucidere sistematică, crescătorul începe să o conserve și, prin intermediul dresajului, cel care încalecă animalul se asociază acestei mișcări, orientând-o și provocându-i accelerarea.