The People's Act of Love

And you thought: they're used to it. But that was how those who suffered less always thought about those who suffered more, that they were used to it, that they no longer felt it as you did. Nobody ever got used to it. All they learned to do was to stop letting it show.

Anna woke with the wonderful feeling bad sleepers have when they know they have slept well. As if they have stolen something and got away with it. At these times the memories of what led up to such deep sleep keep their distance for a few seconds and those few seconds are perhaps the only time the world can ever be said to show mercy.

He'd shot and beaten people because he couldn't talk to them.Violence was the only language nobody could understand. There were no translators.

His eyes had seen it all. He was 24 years old.

El chamán preguntó: "¿Traes bebida, avaji?" Le dije que no. Avaji significa "demonio" en tungús, y demonios son todos aquellos que no son tungús. El chamán me preguntó si venía del Jardín Blanco y si allí tenían bebidas fuertes. Le dije que era peligroso ir, que la gente se estaba matando por hambre. El chamán dijo: "Lo he visto. Primero los débiles se comen a los viejos, luego los fuertes se comen a los débiles, y después los listos se comen a los fuertes.

Noi ne trăim viețile ca scrisul. Penița se mişcă pe hârtie în rânduri ordonate. Trecutul e scris şi poate fi citit, viitorul e alb şi penița trebuie să se oprească pe cuvântul care se scrie acum. Mohicanul trăieşte ca desenul. El desenează o tuşă după alta, dar tuşele se pot afla în orice parte a hârtiei. Când priveşti, tuşele arată disparate şi fără sens, dar cu ochii minții el vede întregul tablou, complet. Complet până la moartea lui. El nu face decât să umple spațiile goale.

Violența era singura limbă pe care n-o putea înțelege nimeni. Nu existau traducători. Şi el îmi vorbise mie mai îndelung şi mai dureros decât oricine.

N-am fi lăsat nici o urmă. Noi eram istoria lunii. Eram istoria aerului și a apei. Ne așteptau gropi în gheață, aveam să fim de culoarea gheții și pe măsura gropilor. M-am gândit că dacă alergam până la sârmă și mă izbeam tare de ea n-aș fi simțit nimic, aș fi dormit tot astfel, vântul m-ar fi scuturat ca pe o ancoră în furtună și stofa hainei s-ar fi agățat de țepii sârmei ghimpate și, când mi-ar fi găsit trupul și l-ar fi coborât, n-ar fi reușit să culeagă de pe sârmă toate firele destrămate din haină, și sârma avea să cadă și să ruginească însă zdrențele ar fi rămas acolo, conturul meu, un semn că un bărbat a alergat cândva și s-a izbit de sârma ghimpată, și asta ar reprezenta un mic atom dintr-o lume viitoare, mai bună, amintirea unui bărbat alergând prin întuneric să-și întâmpine moartea, iar nu întinzându-se pe jos, în așteptarea zăpezii care să-l acopere.

Părea oricum că fericirea n-are margini, iar chipul iubitului ei, membrele lui, respirația, ochii lui, cea mai uşoară mişcare a gurii lui sau o simplă clipire din ochi îi şopteau cu o bucurie însutită că universul le aparține, ca să se joace cu el, că lumea întreagă era ghemuită în ascultare şi în aşteptare, că timpul se oprise din cursul lui imprevizibil şi le netezea un loc unde să se iubească în voie, că istorie n-avea să mai fie până când Anna şi iubitul ei n-aveau să spună că totul trebuie luat de la început.

Era norocoasă că se afla acolo, pentru că el era singurul bărbat de pe pământ. Ceilalți erau doar figurine de lut cu încheieturi urâte şi găurele ca de ac în loc de ochi şi cu inimi de carne. El era singurul viu cu adevărat.

Se îmbrățișară cu ochii închişi. Prefăcute, mâinile fiecăruia se plimbau pe spatele celuilalt, cu atât mai cuviincios cu cât se sărutau mai pătimaş. Erau aproape de violență, de dinți şi sânge, când auziră un glas strigând în depărtare şi Katia îl împinse şi rămaseră amândoi privindu-se, respirând adânc şi ursuz, ca nişte opiomani care şi-au risipit, ciorovăindu-se, porția de laudanum.